nu ar fi grav nici dacă am lăsa în urmă chiar și aleea pitică
pe care nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun
doar de la genunchi în jos glisa totul și era aproape frig
un rece prietenos, oarecum sensibil
care ar fi vrut să ne păstreze mirați, plini de inocență
să ne rotim fără încetare în jurul lanțului

legăturile au ceva din mirosul de pâine rumenită pe vatră
coaja lor e pentru când suntem prea obosiți
și nu mai vrem nici să fim atinși
mâinile își rup încheieturile, rotulele se dislocă
clavicula scoate un scâncet, acolo se îngroapă
simplele memorii ale sângelui, acolo căldura
te ridică așa ca pe un abur inutil și nu poți refuza
plutirea peste golul din ceilalți, suspendarea

te plimbi o zi prin camerele adâncite în apă și pipăi liniștea
care se lipește de tine ca o igrasie
e totul ud, nu mai poți respira decât în nopțile mici
ascunse sub pat, sau când te arăți fără contradicții
fără amuțiri distructive, atunci joaca devine apărare
urci și cobori scara în spirală cu gesturi întrerupte
de luminișuri sau turte dulci din care muști cu poftă
să nu te bântuie nicio fantomă

noi știm deja, lumea asta în care ne pierdem și ne regăsim
nu ne mai dă înapoi nici dragostea, nici ura
și este mai bine așa, avem un acoperiș transparent
avem chiar și geamandurile bine fixate, să înotăm calm
să nu mai fabricăm motive de dispariție