ceva a rămas agățat
de culoarea ochilor, a covorului
de mâna care a turnat vin în pahare
de cuvintele aruncate pe gresie
de umbre

ceva s-a așezat pe coloană
mici bolovănișuri printre vertebre
care făceau, împreună, o altă coloană
a celui ce nu o are
nu a avut-o nicicând întreagă
și nu e doar vina lui

ca să poți simți cu adevărat
vidul nu ar trebui să fie mai înalt
decât vertebrele sau sufletul
sau corpul din care ai plecat
dacă e cu un nanometru peste
atunci nu mai e loc, nici timp
de reverberația trăirilor
ești înstăpânit de goluri
de vidul de dincolo de goluri

de aceea am știut:
oricât suflu i-aș da
nu ar face decât să ascundă
neviața din el, materia care
nu a fost niciodată acolo
n-a fost ființă

ceva a rămas agățat
de inelarul meu atunci când
am pus cheia într-o casetă
păzită de fetița din sârmă aurie
să o păstrez pentru spațiile
și oamenii vii, doar vii