dincolo e camera albă


nicio naștere nu e dureroasa
repetiție a spaimei îmi face frig
undeva înăuntru mă trezesc în
deplină liniște afară totul încremenit
- uneori știu –
e zăpadă sau cenușă
mi se pare convenabil așa

să închid gura care-mi mușcă sinapsele până când conexiunea încetează până
când imaginile se transformă în aceleași ghemotoace de vată îmbibată cu sânge
și liniștea nu înseamnă nimic altceva decât dinții încleștați care obturează țipătul


dincolo e camera albă


trebuie să număr copiii aceștia înșirați unul lângă altul în paturile lor reci în
camerele acestea imense fără uși dând una în alta și nicio ieșire nicio lumină
am pus cerclajul acum totul e sigur și ei vor sta acolo nu vor mai dospi


dincolo e camera albă


spaima nu încape aici sau poate ăsta e capătul ei când
totul se transformă înapoi în lumină când toate culorile
au făcut dragoste și tot ce e dedesubt și-a pierdut sensul
șobolanii au părăsit subsolurile și au încetat să mai existe
aici nu poți face nimic
altceva

așez cu grijă plăcuțele și plec