mâna bâjbâie printre siluete cauciucate
niciun zgomot
de parcă s-ar fi tras în sine și ar
țipa în șoaptă dintr-un bob de sare
doar eu
cerșind pâine viță de vie femeie
fragedă casantă
beznă de mucava - nicio lumină -
de parcă flacăra s-ar fi retras în
piatră și i-ar străluci în lăuntrul
pântecul nașterea
și eu
printre siluete de cauciuc
orbit de negru trag razele cerului
de coadă
dar sus
cer cleios lipicios / miros dulceag de pui de înger dolofani coborând din albastru se risipește brusc
de parcă s-ar fi retras în sine ca o
gheară de tigru
apoi însuși cerul s-a tras în el ca o
mimoză într-un cub fragil
gelatinos

am râs i-am mâncat colțurile am fugit

cu ochii în cer
jos
pământul dispăruse
de parcă se trăsese în sine ca o mare
de negăsit ca un melc ca o țestoasă
ca un ac de viespe ca tine
am mai plutit o vreme printre siluete
de carton
nu te-am mai găsit
nu m-am mai găsit
n-am mai putut să râd să plâng să fiu
plecasem din trăiesc