metafora, acea prea sfântă lumânare,
clădită - viu,/ aprinsă - mort
uitând de ort/ și de sicriu,
trăind în flacăra-i pâlpâitoare
aceea ce albastră-i,/ transparent
și chiar oglindă,
metafora-mi îți stă în ochii răi
călăi/ privire inumanizată permanent
tu, critic!

iar graiul meu cel scris/ colindă
mai mult prin rimă/ în imagini
sfredelitoare lent.
pitic,/ al meu înscris/ în pagini
și pe grindă/ metafora adesea o suprimă...
de-aceia zic:
talent/ am doar în vis/ în somn
pe margini/ mai sunt geniu
când torn/ o crimă/ cu arseniu
în nimic

Pogoară Domn/ Prea Sfinte/ dumnezeu
ardent/ sau numai vis/ pe câte-ale mele pagini
să răstorn/ din temelii/ unui geniu/ edificiul
în minte,-mi/ stai mereu/ pe tron/ de-arseniu
de când acest mileniu/ a mai luat din vii
poeți.
supliciul/ neființei lor în mine/ revine,
dinte/ ce mușcă din deliciul
de-a fi viu.
să vii cu negreșeală să mă-nveți,/ Părinte,
altul cine/ metafora meșteșugită
ca din carte,/ spre nalt fugită,
mă va-nvăța pe mine/ ca să las
și după moarte,/ neființă,
aceluia privind/ voință/ către jind
și glas.



doi.

Moartea, când va veni la ușă, o s-o încui în poezie

cunosc
aceste rânduri
din țara cea de gânduri,
Trosc

acolo Pleosc e un oraș
cu suburbii ca Hodoronc
iar Tronc
e-un uriaș

se prea poate,/ având asemenea cunoștințe
de geografie și științe/ să sar peste poezia Moarte