lucrez de mult la chipuri
de purpurie ceară...
blînd și duios
ca păianjenul țes
cu fire de lună
păr de fecioară...

de ce mă-nchid în casă
cu vise de ceară?
mă-ntrebi de-atîtea ori
cînd chipuri de flori
vibrînd ca libelule
se rotesc în preajmă-mi

dar ele sînt lujere ce cad
la prima brumă de toamnă!
prin ochiul meu alungit
de-un dor de departe
coboară în mine
chipuri subțiri
ca lumina viorie
de nor glacial...

pe rînd încălzesc
la sînul frunții mele
iubitele chipuri
dar oricît le-acopăr
cu sufletul nu pot
de pe ochi și buze
adormirea rece
să le-o ridic!...

stau în păduri
cu toamna la pîndă
și-aștept să coboare
încremenirea-n copaci
și-n destrămare s-adun
în palme pulsul lichid
ce-l vor vărsa sub ramuri

plîns de copac am să pun
odată cu zorile
pe genele pe buzele
iubitelor mele de ceară...