Tarele acestor căderi,
piscurile unde ajungeam
numai cu al treilea ochi,
scurmam piatra goală
până rămânea chipul tău
și mă scutura muntele.

Și tot albastru voiam să mă fac,
lăsam cerul să prăvălească tâmple,
așteptam lumina să mă vânture abisal.

Atlas deschidea un plisc uniform,
cupola oglindită
legăna o vârstă a ridurilor lungi,
nu mai știam de unde până unde ploaie.

Și aș fi dorit o clipă,
o singură clipă să plutesc
cu picioarele ude
și cu somn.