Nu te iubesc cum poate că mi-ai cere,
Cu inima strigând în patrul zării,
Interior, ești pajiște a mării
De unde pasc pe Eros în tăcere.

Când liniștea, în focul depărtării,
Mi se preschimbă-n valuri de durere,
Atunci pricep că-i tainică avere...
Deja-nsă scris-ai pravila uitării.

Atunci mă apăr devenindu-mi pustnic
Dar necurmată vâlvătaie arde
Și Dorul plânge, lăcrimând caustic,

Gândirea-mi e-un întreg roi de petarde.
Mă redevin în universul rustic
Și în rostiri cât mai filozofarde.