vin lângă pielea ta
în spațiul unde amprentele mele
ar putea să dispară sorbite de patimi
sau să rămână la suprafață ca semne ale delictului.

apropii de tine pielea mâinilor mele
și trupul tău se modifică brusc,
devine ca o spadă văzută în apă:
niciodată nu pot fi sigur că ești acolo unde văd că ești
și că aplecându-mă peste imaginea ta
nu voi găsi locul gol,
eventual un așternut gol, tu fiind undeva alături,
ceva mai în dreapta sau mai în stânga imaginii,
scufundată în sine,
scufundată în frumusețe ca o zăpadă în apă...

și simt cum lunecă o amprentă pe tăișul cumplit de tăios
unde niciodată nu rămân amprente. Poate doar amprenta
unui strop de sânge -
dovadă că te-am atins.