mi-e carnea lacrimă de veghe
peste aburinda vătămare a văzduhului.

nud e ochiul și piatra pleoapei
se-ncumetă-n nemișcare
la capăt de sprânceană.

cu mâna întinzând spre tine,
te purced de la începuturile tălpilor
și până-n sugrumarea de abanos
a luminii ce-o cuprinzi în plete.
nevoia de-a te simți buză
peste înmărmurirea cărnii
în patrul criptic al odăii,
e mărul dintre noi
ca o punte de răsfăț aruncată,
cu nepăsare veghindu-ne.