E noapte, ninge ultim, nici câini nu sunt pe stradă,
Prin plete adumbrite miros de crin răzbate,
Din pieptul, cuib de vise, se zbate-o serenadă,
Din vatră, sus pe buze, cu teamă-ncet se zbate.

În piept am două inimi, ținându-se de mână,
Înlăntuite, parcă, de teamă, de mirare,
O inimă albită în aiurări de lună
Și-o alta poartă-n vene pulsatii dintr-o floare.

Aud ecoul moale șoptind o întrebare
Și aș răspunde:sigur că eu sunt, fără vamă,
Dar inima-nflorită, în tremurări de boare
S-ar ofili la glasu-mi, și ar cădea din ramă.

I-aș spune florii albe tot ce ar vrea s-audă,
Aș săruta-o tandru, făcându-i zi din noapte,
Ca-n zori să înflorească, sibilă, pură, nudă
Și clipele-i uscate să-i fie clipe coapte.

De m-ai primi în brațe, în noaptea de o clipă,
Cu pieptu-n care bate un vis, născut în două,
Iubirea-mi, fără margini, va fi într-o aripă,
Când eu, să zbor în lume, doresc, ca aripi, două.

Și zorii ne vor prinde, buchet de flori frumoase,
Pe patul de mătase, în vraja fără moarte,
Apoi, prin nemurire, cu amintiri duioase
Ne-om odihni, uscate, în file dintr-o carte.