se scurge dinspre tine înspre mine
transparența acestui fir albastru
din care nesfârșit te desfaci în sensul acelor de ceasornic
în timp ce eu rămân neclintită
ca un secundar înghețat de prima clipă
a primei ore în care gândul tău m-a atins
îmi ascund adevărata față într-o oglindă
pe care însingurată o deschid
în nopțile atât de lungi încât somnul iese din mine
ca un amant de care m-am plictisit
și pe care doar uneori îl mai îngădui
atunci când simt cum prin trup sângele curge tot mai gros / tot mai greu
îl primesc ca pe o alunecare înspre tăcere
din șoaptele nopților ce mi s-au oferit și care acum își cer tributul
în timp ce chipul meu în oglindă devine tot mai diform
tot mai brăzdat de țipătul ascuțit al timpului încătușat