Trupul meu nu știe cum să se rotească
așteaptă răcoarea
visul spre dimineață e un anotimp deasupra tavanului
tot mai aproape


sînii lipiți de ferestrele transparente
țin între ei soarele
camera începe să coboare
orașul se topește ca un ghem de smoală


reparatorul de păpuși lipește
mîinile singurătății mele
îi pune un mecanism
care-o face să vorbească
așa cum urletul se-aude
cînd zidurile dinăuntru sunt fiare de călcat încinse
iar buzele rămîn nemișcate.