doi oameni mergând
pe holul în care
niciodată nu știu de-i lumină
sau neoanele sunt date mai tare
ținând un bătrân
(fiii lui? tatăl meu?)
ce pare să se lupte în continuare cu marea
cu tendoane și frânghii
prin perdeaua aceasta murdară ce seamănă a voal
cu scăpărări scânteietoare

nu întotdeauna sângerezi
uneori simți doar greutatea și-un capăt de sfoară
și te-ntrebi
de unde-atâta tristețe, Doamne,
iar gândul prin ochi se sfarmă ca o cenușă ușoară
cuprinde totul
cu teamă

mâine va fi pe o țesătură de in
ce se va umple de-această lumină
sub fierul bătut în cărbune ce tăia-va
pielea, tendoane, vase și mușchi
și la urma osul ce-l ține
țesătură și totul
legând fire-n păpușa de cârpă

apoi va fi pe un câmp de floare
ei îl vor salva ridicându-l
și nu va mai săruta pământul
cu piciorul lui strâmb
va rămâne legat
cu sfoară
de cei ce-l ridică
(de subsuoară
Jos de pe cruce
Iisus de carton
cărunt)

aș vrea să-ți fi spus te
o dată mai mult
în timp ce pășesc prin
tunelul acesta

nimeni pe care să privești
în nicio oglindă, în nicio fereastră

sângerezi înafară
nu întotdeauna e cerul în sfoară
nici-gând