nu pot să plec de aici,
unde mi-au crescut rădăcinile,
toate frunzele mele au nervuri
ce mă leagă de tine.
tu ești singurul pământ
în care apele sunt mai dulci,
nu mă scufund ca altădată
în golul niciundelui.

atâtea scrijeliri
pe trunchiul meu răbdător,
atâtea pete pe frunze
nu pot să îmi schimbe culoarea,
chiar de urmează
învârtejirea de toamnă,
și-un alt anotimp
își lasă însemnele-n muguri.

or să vină mierlele
să-mi amintească de glasul tău blând,
ciocănitorile, să-mi asculte inima
ce bate mereu pentru tine.
un soare va miji, târziu, pe cer,
când zorii au să se reverse,
o creangă am să-mi plec
să te culeg, rouă din iarba-nstelată.