Într-un veșmânt aproape franciscan
și amintindu-mi că astăzi
este ziua mea de naștere,
trec prin blânda lumină a frunzelor...

Cei ce mă urăsc mi-au dăruit o singurătate,
cei ce mă iubesc mi-au dăruit o singurătate
mai mare, ceilalți stau
nepăsători printre nimicurile de aur și de argint.


Din când în când îmi privesc mâinile –
lumina lor e bătrână
și are chipul amar al scorușelor...
Pe ele sunt scrise zile și nopți,
dinți de lupi și umbre de antilope.
Scriitura aceasta este pentru mine
o peșteră de sacerdot, un labirint.


Îmi spăl mâinile, parcă sperând să alung
toate acestea într-o îndepărtată țară!
Dar ele, zilele și nopțile, dinții de lupi,
umbrele antilopelor, îmi grăiesc
într-o neștiută limbă despre tăcerea desăvârșită.
Este minunatul Dar ce mi s-a făcut azi,
când stau liniștit în mormântul zilei mele
de naștere, ca unul care am fost
și fiul zilei sale...