Din liniști, câte sunt, clădesc cetate
Cu mii tăceri 'nălțându-se ca ziduri
Palatu-i din a sorilor reziduri
Domnițele n-au seamăn și etate.

Și locu-acest plutește-n sferă-n viduri
Ce-s de cuvântu-mi leneș așteptate
Veni-va zi când i s-a da dreptate
Prin valma asta grea de suiciduri.

Dar pân-atunci odaia crește sâmburi,
Cu rădăcini, tulpină, flori țâșnesc.
Mai zămislesc ades erate, dâmburi

C-așa-i făcut gânditul omenesc.
Din mări cu valuri zbuciumate, tulburi
Extrag stropul de apă îngeresc.