într-o ploaie de lumină
a deschis-puțin, câte puțin
ochișorii.

un adânc albastru
îmbrățișa întreaga suflare.
o serenadă cântată la ceteră, se auzea pretutindeni.

fărâmița de lumină închegată
visa să se joace cu bulgărele de aur,
legat cu un fir de borangic de pălăria unui nor.

să-l mângâie ar fi vrut,
să se prindă de el
și să-adoarmă, ca într-un leagăn din povești.

domnițele- în rochii lungi până-n călcâi
cu pelerine roșii cu buline negre,
în zadar încercau să-l ademenească.

el știa una și bună:
un drum-cât un lujer de crin
cu ridicături,
cu adâncituri
trebuia să parcurgă.

câte zile ud de sudoare,
câte nopți stropit de rouă,
drumețul vânjos
avea să înfrunte ?

doar un oftat
și-o scânteie- dintr-un vis
ghemuit într-o lacrimă,
în urmă...