Pe briciul suferinței curg când vântul
Alungă soarele și-adună norii
Nu strălucesc nici pietrele comorii
Și se preface-n aluat pământul.

De-i noapte, mor a doua oară sorii
Și luna nu-și mai deapănă descântul...
Sunt singur în odaie. Doar cuvântul
Și viforul de-afară sunt actorii

Pe-a vieții mele de o clipă scenă.
Presimt curând că-mi iau lumea în cap
Și plec în focul aspru din gheenă

De-atâta ploaie-am început să crap.
Mă tot pândește-o liniște obscenă
Și de tăcere nu știu cum să scap.