O răcoare plăcută de vară în odaia mea - un miros
de frunze și de flori de tei, amintiri care ne leagă,
legături strânse în palme, palme care se ating.
Perdelele verzi, ochii tăi verzi, verde pieptul de
bufniță, verde pădurea din brâul orașului,
verde, verde, verde...
Și un alt început, de parcă asta ar fi prima zi în
care ne cunoaștem, vorbind timid, ca niște străini,
pe marginea unor teme existențiale de Heiddeger,
sau despre învățăturile lui Platon - desprinderi,
melodiile care ne-au marcat - uneori zgomotul ajută.
Te ajută să îți reamintești lucruri pe care le știai fără
să le știi. Îmi acopăr fața cu mâinile. Aud troncănitul
unei mașini care lucrează în vreo construcție
și croncănitul răgușit al unei păsări apropiate geamului.
Ieri cânta mai firesc. Ieri am simțit podul prea jos.
Și lovitura. Azi simt o bucățică rece de vară, prinsă
într-un verde pastelat care îmi amintește.
Azi sunt acasă.