trec prin a nu știu câta gară
cu geamuri sparte
cine-a dat cu piatra
trebuia să fi înlocuit cioburile
trenul șuieră printre sughițuri
poate îl pomenește șeful de gară
un punct imaginar ținându-se de fanion
crescând în ochii tuturor
cu apropierea

un zâmbet fals mă-ntâmpină
pe sub mustața iatagan
în care se-nfige privirea și moare
erou neștiutor pentru ce luptă

peron
ca după câteva zile de cod portocaliu
până și soarele stă ascuns după oameni

m-așez pe prima bancă
două stinghii cioplite
încleștate în piroane ce pierd rugină
probabil e banca sărutului

rafale cu mâini reci îmi plesnesc fața
mi-aruncă paie-n ochi
nici nu mă trezesc

un gol imens privește prin mine
ecograf de sentimente

spumegând sosește
ultimul
probabil

urc
din nou
spre nu-știu-unde

în urmă peronul
îmi flutură batista cu singurătate