cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă
bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi
înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită
mă atrăgeai înspre tine așa cum absoarbe o inimă tânără
sângele în care strălucesc peștii vieții

priveau în locul meu degetele mâinilor nu vedeam
dar voi aveați în mine un chip pe care nu-l veți cunoaște
mă simțeam ca pruncul așteptând cu ochii închiși
în pântecul mamei o adoră dar nu a văzut-o încă
în mintea lui nu cunoaște vederea prin ochi

când eram orb auzeam nisipul sub firul de iarbă
cum umezea cu lacrimi rădăcinile în întuneric
îmi arăta că nu poate umbla nu poate vorbi auzi
nu poate face căuș aerului cu palmele sale ca mine

îmi șoptea că trebuie să fiu fericit să am răbdare
până când vei colora și în ochii mei toate lucrurile
până atunci privesc în mine și îngerii
prin fereastra deschisă