Din coame de stele, ucise-n ceairuri celeste
Þes voaluri s-astupe căderile-ntoarse-n lumină.
Din frâie de nori, rătăcite, țes rimele-aceste
Și mor, câte-un vers fără teamă și fără vreo vină.

Blesteme..., s-ar zice dar astea, cu toate, sunt haruri
Căzute în lume, aiurea, ca-n iarnă o ploaie,
Menirea, să scriu, am primit-o, ca miză la zaruri,
În iarna venirii albastre, la mama-n odaie.

La tata, în palme, paleta intrării, pe verde,
Era la peronul de gară, cântat, CIOCÂRLIA,
De-acum amintirea , spre lada cu lemne, se pierde
Și caut, spre halta prescrisă, purtându-mi solia.

Mai este un tren, ce oprește odată, spre ziuă,
Privesc la semnalul ce-adastă să picure roșu,
Prin spatele gării doar apa mai trece prin piuă,
Pe gară, de tablă, la horn, se învârte cocoșul.

Ce vânt se anunță-n venire odată cu trenul?
Văd fumul întins, sărutând, răstignit prima rază,
Din șine vibrează-n macaze deschise, refrenul
De roată sortită să spună, etern, doar o frază.

Sabotu-n bandaje iubește traversa-n scânteie,
Bilet, "numai dus", am primit pe argint de la casă,
Mă urc, ca bătrân dar mă-ntorc, în curând ca femeie,
Să port voalul alb de fecioară, iubită mireasă!


Acest text este un apendice și nu aparține poemului.
Am postat poezii din data de 3 iulie dar nu a fost verificată niciuna până azi la ora 21.3Zic și eu...