O minge de oinist purtăm,
De roșu vânăt, striuri albe.
Cu ea decidem, de cântăm...
Și facem bile negre... albe.

Se umflă și se lasă moale,
Ca s-o simțim, că o avem.
Pornește singură și moare;
Cheie nu-i dăm, căci nu putem.

Ea, îți face rozul din obraji,
Culori de iris, le pictează...
Ne frânge-n dragoste, spre dragi;
Făr’ să se vaite... nu oftează.

Aleargă, zile, ani, cu tine,
Să nu te lase, fără sânge.
Câștigă... cupe ! Pierzi... revine !
Chiar de-ai pierdut, ea, nu se plânge.

Ne dă semnal de neputință,
Când ai uitat s-o iei în seamă.
Ține la tine... Și ea-i ființă !
Ți-e partener, până... la dramă.

Cu ea, ne alegem ce ne place,
Frumosul, bunul, sau destinul.
Împunsături de simț ne face;
Căci, ea decide, ce-i sublimul.

Se lasă greu... La neplăcut
Se strânge! Dacă îi e frică
Se-avântă în ropot de bătut;
Doar sfat îți dă, nimic nu strică.

Nici mari pretenții nu invocă;
Să ții la ea, așa cum ține.
Căci e din suflet, nu e rocă;
De tu-i vrei rău, ea îți vrea bine.

Se zbate singură în piept,
Lumină n-are, voce nu...
În dezvoltare e expert;
Dintr-un nimic, te-a făcut... tu.

Țintit ai fost ? Ea, ți-a spus, da !
Căci doar ea știe ce se cade...
Ai luat-o gaj. Nu se putea
Să te înșeli... cu serenade.

Te lasă, dacă vrei s-o schimbi,
Cum o soție, ce-ai iubit.
În piept, pe alta poți să plimbi;
Tu-al ei rămâi, la nesfârșit.

Și e fragilă, și e dură.
Chiar de o pui, în bloc de gheață,
Te răsplătește cu căldură;
Ți-e singurul, bilet... de viață.
31.05.2010