gândul la tine
nu ține loc de tine

nu eu vreau să știu
ceașca de cafea
stingheră
cu un abur mimat
de parcă ți-ar adulmeca pașii

patul care-ți strânge în brațe
pernele privind tavanul
încercănat

fotoliul ținând pe braț
ultima carte de versuri
deschisă la sentimente

muțenia grea a camerei
tăcându-mi întruna

of carnea asta care scrâșnește
în focul lăuntric de câte ori
ceva trântește ușa
da ușa iubirii
mai știi când m-ai trecut pragul
și-a trebuit să te apleci
până la buzele mele

ceasul repetă
ca-ntr-o piesă în care
personajul vorbește cu ecoul

când ești
mi se pare că nimic nu
se mai poate întâmpla
decât moartea
chiar și lucrurile pe care
nu-mi place să le fac
au strălucire
îmi sunt deodată necesare

numai că

(8 august 2010)