Și dacă uitarea e un veșmânt acvatic
ce cade la nesfârșit din privire
peste un corp colțuros, în mâlul
pe care-l duce cu sine, după ploile repezi -
vârtejuri propulsează în aer mici întâmplări
trecute. Ca punctele de lumină
ce traversează văzul închis de pleoapă
sunt ele, la stingerea zilei.

Lângă râu, îți așezi figuranții:
cuiburi de pietre, în care sfârâie focul
și aruncă umbre pe fețe - acele expresii
ce-și pierd fixitatea, atinse de căldura
tăciunilor. Sub cerul liber,
gândul capătă paloarea unui mort tânăr.

Pentru că noi - acum abia - stăm față-n față,
deși nu ne mai recunoaștem după micile semne
înșirate pe pânze de-ntuneric, în limba locului.
Ca și cum, pentru un scurt răgaz, apele
s-ar trage-n amonte și n-am mai păstra cu noi
decât acel Cuvânt, pe care-l rostește nu gura,
ci ființa căreia i s-a dat.