într-o carceră invizibilă
joc rolul de om bun
între pereți vanitoși

uneori gonesc din mine cum fug șinele
de tren
mă-ntreb dacă sentimentele au margine
și dacă nu cumva
mă tem să nu cadă când mă aplec spre oameni
de aceea mă-ncui pe dinăuntru
arunc cheia privirea o astupă
lucrurile se strâng claustrofobe
mi se lipesc de piele ca magneții
doar un pumn de aer îmi ține companie
mă amenință dintr-un colț
precum o cameră de luat vederi
cercetându-mi reacțiile
torturându-mi organele

complexele scrijelesc nedomesticite
mă curăță pe dinăuntru
par curioasă pictură murală
contururi
goale pe dinăuntru

câteodată un zâmbet timid încearcă
să ajungă la (supra)față să se dăruiască
se lovește de buza de sus ca de clanța ruginită
căzând tern pe dușumeaua de suflet

până și iubirea se chircește în inimă
i-e teamă să evadeze
să alerge fără a se uita înapoi

nici nu încerc să-mi depășesc limitele
să-mi părăsesc egoismul
cuvintele aspre
minciuna
mă încăpățânez să stau
în spatele gratiilor destinului

și-atunci de ce mă mai întreb
unde sunteți

(20 august 2010)