Ruine străvechi se surpă sub aspre răscoale
Lăsând în beznă lumina drumurilor tale reale
Cusute cu speranțe și-mbătate în curative ape,
Când simțeai doar a lor dulce mireasmă
Pierdută acum pururi sub contururi de fantasmă.

Pribegit prin tainice însingurări presărate de praf
Urmând aceeași cărare pe străzi din alt paragraf,
Îți pierzi conștiința, ești însetat – universul e abandonat;
Și auzind șoapte colorate cu un cruțător sarcasm
Doar rătăcești prin deșerturi ce seamănă marasm.

Disperarea își ridică fumul și dinlăuntru țipă
Cu nemărginite forțe, și colbul îl disipă
Peste ținutul pe care pășești în absolută derivă
Și îl așterne impasibil într-o utopică arhivă
Avidă după anxietăți pe care le digeră –
Cheile nu o închid, viforul nu o fulgeră.

Tremuri înspăimântat de sihăstrie și-necat de nisip,
Nerecunoscând întinsul vid sau măcar propriul chip,
Te afunzi în pământul încins, pregătit să renunți;
Când încui sufletul crescut cu primii peri cărunți
Zgomotul infernal al unei simple brize te trezește,
Ochii-ți întâlnesc albastre oaze ce soarele le încălzește,
Palmieri a căror umbră e vopsită cu ciripiri de nădăjduință
Și arbori infiniți născuți din sterpe pământuri aurii,
Dar când te apropii praful te îneacă în estompate iluzii,
Visul e departe, spulberat în cioburi de anevoioasa nirvana
Acolită cu nestăpânita dorință de dispersare a fetei morgana.