ei nu pot crede
ei nu înțeleg că dacă mâinile mele nu te ating în fiecare zi
nu te ating de fapt niciodată
ăsta nu e un exercițiu/o simulare Rosslyn

“e mai bine totuși să mă creadă un ticălos” *

& ei se vor strânge toți în jurul tău
încercând să înțeleagă
își vor întinde mâinile
se vor apleca aparent afectați
cu trupurile înfipte în scaune

pentru ei nu mai suntem decât argumente
aruncate precum o flegmă în față
că merită mai mult
adagio e piano sempre
singurul ritm suportabil azi
când fâșiile de lumină se desprind din întuneric
peste chipurile noastre

& din cameră nu mai rămâne decât o gură imensă
în care torni la nesfârșit
ca o ultimă fază în procesul de
asimilare & dezasimilare
în omilia lor despre oase pe care va crește carne **

liniștea precum o pânză între noi
& doar pentru un moment cred că dacă ți-aș da cămașa jos mi-ai fi mai aproape
& patul tău este de-acum o cadă Rosslyn
în care apa a curs până a dat pe deasupra

ei spun că e din nou toamnă în paradis
pentru mine doar senzația aia ridicolă de mult mai mult
strivit precum un șobolan
sub tălpile oamenilor ce nu vor să împartă
n i m i c
.


* Kierkegaard, Frică si Cutremur.
** Iezechiel 37, 1-10.