Hapsânul destin odată,
Răpuse un greieraș.
Iar mama îndurerată,
Căută pe copilaș,
Neștiind că a pierit
Și-l striga necontenit.

Pe sub firele de iarbă,
Prin trifoiul verde crud;
Și sus pe înalta nalbă,
Întrebând pe toți la rând,
Pe furnică, bondărelul...
-Nu mi-ați văzut mititelul?

-Păi...se codi o furnică
Ce era și ea mămică.
Îl văzui adineaori....
Și o trec mii de fiori,
Cum să-i spună că odoru'
A fost strivit cu piciorul?

Mama simte și se uită
La furnică în ochi țintă.
Iar un gând rău o frământă:
-N-o fi soarta-așa urâtă
Și haină, nemiloasă,
Să-mi ia "Soarele" din casă?!

Furnica, dintr-o privire,
Îi dă mamei de-nțeles
Că e dus spre nemurire,
Departe în Univers.
Mama cade-ngenuncheată,
De durere sfâșiată.

-Două zile avea micuțul
Două zile și jumate.
Ce-o fi-ndurat sărăcuțu'
Fără mama lui aproape?...
Și a plâns, a suferit,
Până seara a murit!

26.10.2009 Aurora Luchian Vaslui