înconjurați de femei ne ducem viața ca o povară
de la crîșmă acasă pe mii de cărări unele bătătorite
altele descoperite curînd și cu noi nostalgia bărbăției
ce ne scapără printre vorbe mari
punem țara pe tălpi și îi lustruim bătăturile
ele rîd înțelegătoare ne alintă și nouă ne place
și trăim ca și cum am avea pentru ce
apoi ăia mici șoriceii de companie ce se ascund prin cotloane
și plîng uneori pînă la disperare
închidem cartea la o pagină pe care am citit-o de nenumărate ori
pe care o vom reciti cu fiecare scîncet
și începem a ne plînge de viața aceasta nesuferită
cu toate muierile agățate de umeri precum ciupercile
ne e atît de greu încît ne trîntim pe scaunul primei cîrciumi
și căutăm cărări printr-un labirint atît de urît
pentru că ele au spălat urmele de pe jos să nu ne mai recunoaștem drumul spre casă
pentru că ele au pus capcane să ne atragă spre alte case
pentru că șoriceii noștri ronțăie mai strident decît ai lor

dimineața ne trezim ca dintr-o realitate
și pășim în visul zilei
ca într-un decor.