Vino Tu, un pas, Iubite !...
de Elisabeta Branoiu

Întunericul e mult prea des,
peste zidurile înalte ale iubirii,
nu pot să străbat...
Iar viața fără Tine, Iubite,
nu mai are sens!

Am să rămân
cu cu sufletul plăpând
cu o durere mută,
cu un dor cumplit,
iar visul mi se scurge neîmplinit...
Din Bucuria Cunoașterii
într-o rotire lentă,
prin straturile tăcerii,
Iubite, am să alunec... în vad!

Topindu-mă în cețuri adânci,
din crugurile vremii...
alunec ca-ntr-un vid,
și prinsă ca-ntr-o cursă,
ușor, încet, încet... am să cad!

Vino Tu, un pas, Iubite !...
Umbra mea sfântă și albă
Invăluie-mă cu brațele Tale
ca ramurile Copacului Vieții !
ca un veșmânt de lumină caldă...

Apropie-Te...
cobori din zările înalte
ca o undă de parfum,
revărsându-se nostalgic
peste nectarul vieții!
Ridică-mă din pulberea de ieri...
și într-o respirație de-o clipă
șterge-mi lacrima
ce împletește teamă și fior
de întunericul nopții !

Vino un pas, Iubite !...
Printr-o ultimă rugăminte,
acoperă-mă cu culorile iubirii
și din cețuri adânci,
răpește-mă într-un Colț al Luminii!