aici se termină pământul oamenilor
liniștea- o apă neagră învolburată
praful se depune încet peste gunoaie
cerul- mult prea departe

pentru o vreme neputința
apoi
ninsele și plictisitoarele drumuri
care duc spre niciunde

prin perdea apune soarele
apoi
deasupra blocurilor colțul aprig al lunii

orașul
mereu aproape departe mereu
ca iedera pe zidurile mucegăite
ca iedera prin nopțile deznădejdii
ca funia de argint a durerii

traversăm râul înspre dimineață
mai singuri decât focul cel vânăt al frigului
mai puternici decât statuile cu picioare de lut
ale poeților

e târziu deja
cerul și pământul au rămas mult prea departe

poate mâine spre seară va răsări și la marginea orașului
soarele
îl vom privi în tăcere 2 minute
apoi vom pleca stingheriți cât mai departe
ușor jenați de o așa nemaivăzută și tristă
întâmplare