amiaza se oprește cu teama de noapte
pădurea în rugină presimte a huiet
doar liniștea morții se crește în stâncă
un cerb obosit așteaptă și ascultă
gonaciul bătrân cu hainele sure
de o viață visează pădurea de coarne
în gura căscată gingii obosite
abia țin în frâie securi de rugină
din pietre se urcă luciri înspre coarne
din nări în ciopoare cad ciute uscate
hăitașul e aproape dar stânca îl ține
statuie de aramă pe mal de prăpăstii
un salt rupt din moarte răsare pe frunze
în ochi cerbul ține o clipă apusul
lupul se așterne în nuanțe de urlet
iar noaptea se împarte frățește în două.