Nu știți ce-i mirosul de-afumătură?
E-acela de la care nu poți să te abții
Fără să salivezi de-o poftă nestăpânită,
Înainte de-a ajunge să pui mâna pe-așa ceva.

După ani și ani, am reușit astăzi să afum,
Așa cum învățasem de la bietul tata,
Slănină, pastramă, oase, tobă și cârnați,
Că prea poftă îmi era și nu mai suportam.

Trag aer mult în piept, cu miros greu de fum…
Și culmea e că, parcă sunt deja sătul,
Fără să fi gustat ’nainte măcar o bucățică
Din toate cele bunătăți, cu ațe, spânzurate.

De-abia aștept să intr-un casă! Carnea macră…
Cea dintâi o voi gusta. Apoi diseară…! Ah!
O tochitură cu de toate și-o… varză murată,
Ca pe vremuri, cu tata și cu mama. Ce bine-a fost!

Și-acum e bine…! Dar sunt fără ei și-n amintirea lor,
Fac toate câte de la ei am învățat. O mulțumire
Fără capăt trebuie să le ridic spre cer, pentru ca ei,
Din locul fericirii veșnice, de-acolo unde sunt acum,

Glasul să mi-l poată auzi
Și tot repet de mii de ori:
Părinților, vă mulțumesc!