pleoapele vorbesc soarelui despre întuneric.
negrul negrăit nu este moarte
e doar fața înspăimântată a luminii

închizi ochii și norii se deschid tainic
și moi pe trupul stelelor.
developezi rescrii din interior spre afară
imaginea latentă a cerului speriat de turle
presezi pleoapele și negrul tremură
-
draga mea, tu știi cel mai bine cum e să
frămânți între palme o dragoste murdară
*
cerul și pământul sunt o singură ființă
tot așa cum albul unei cruci ninse este
negrul înfășurat în sclipici

(din negru
se despică pământul
departe nu mai există
aerul e albul coapselor tale
uimitor de alb speriată de alb
obscuritatea

în spatele pleoapelor se ascund
ochi de negru
estompați
niște goluri nefinite deschise
cât să cuprindă în sine
rece și cald
râu și lac)
*
draga mea,
marile râuri se varsă în marile lacuri
mereu am iubit apa cursă în apă
liniștea care leagă purifică fixează
ca un lințoliu ca o injecție cu formol
tu știi cât calm e între valuri
câtă pustietate în fiecare stație
primul drum se aruncă năvalnic în ultimul
ca o săgeată ca o sufiță de fum

și mortul
de un alb desăvârșit
își dezmărginește negrul spre groapă
*
fântâna tace
apa tace. ca pământul
și gorganele tac. sărută adâncul.
și gorganele



http://www.youtube.com/watch?v=P0j14GrB-u8