împotmolindu-mi
uneori genunchii m-am trudit
să fac loc lucrurilor în stomac
alteori până la coate ca un rac
pe semeni să îi deslușesc
între cuvinte

dar truda fără de iubire n-are vlagă
eram un cerșetor vârându-și în desagă
pâinea mucegăită-a altora

privind cum scomoneau cu disperare
soboli și javre jigărite și alte ghioarle
am înțeles că nu e loc sub soare
de-aceeași hrană nesfârșită pentru toți

mi-am rupt întâi un deget –
l-am mâncat!
credeam că o să-mi crească altul nou
cine așteaptă totul de la vechi e-un bou
care gândeșete ieslea plină de la sine

mi-am înghițit apoi o amintire –
m-a durut!
parcă aș fi murit în fiecare zi de ieri
smițeam cum simt absența acei vieri
scupiți de-o mână în esență criminală

apoi mi-am înghițit ideile pe rând –
eram așa de chel că nu aveam cuvinte!
abia atunci am înțeles cât minte
păunul colorându-se pe sine

azi în putreziciune nu mai caut –
nu înghit nimic!
sunt ca un far ascuns în stânci de moarte
și văd în valuri de gunoaie de departe
rechinii către mine cum s-au repezit

eu știu că undeva în mine port
veriga lipsă a genomului uman
sunt poate ultimul spartan
scriind cu sânge scutul de iubire