Îmi ridic ochii peste munți și-i las acolo. Ridic mâinile, una la nord alta la sud, sprijinită de puncte, întind inima spre cer și o las pe un nor. Un imperiu de negru, o speranță, un dans, un foc și o lacrimă, fac cerc în jurul secundei în care demitizez unicul sărut pe fulgul de nea ce-mi prelinge ființa.
nătângă
șterpelită suferință
ce cauți în gropi o ființă
când întâmplarea te naște
la întâmplare te-nchini
figuri premature
bălăcind obosite destinul
cu biciul dăruind fericirea
apocalipsă unică la capăt de fiară
O firimitură de vis bântuie toți pașii ce vor veni. Răul își servește cina din urma pașilor. Ca o plantă de toamnă, ridic în vârful degetelor un mon amour rătăcit în iarba de foc.
Viața n-are nici o noimă dacă rostogolești lungimea dintre puncte. Amețitor e cercul în care te afli. Tulburătoare stare e copilăria petrecută într-un bocet al străinului care te privește. Umbra groasă leagă pustiul în cădere, crește o mască de indiferență oricui încearcă să înțeleagă cum suspină firea.
Încremenite inimi se petrec în acest teritoriu uman. Un înger își spală aripile după ce s-a atins în grabă de o inimă uitată de un destin la voia întâmplării.