Mă leg de Sartre și spun că
Nu viitorul este acela care decide dacă viitorul este viu sau mort
Îl neg și pe Spinoza căci eu nu raportez libertatea
La Rațiune și nici la Necesitate
Eu spun să simți, nu de abstract avem nevoie
Și nici de putred să lovim ființa.
Acolo unde vrei tu să dispari va cade utopia
În capul manifestanților filosofi
Te vor arunca societății să-ți imprime trei idei,
Nu poeme articulare, acidulare, aristocrate.
Ci ține minte, de poți fugi acum, de egalitate, echitate, dirijism,
Lor nu le poți demonstra că nu exiști,
Ești preocupat de fugă, să reduci la tăcere existența, să o negi.
De simți mirosuri pământene, nevoi de foame și de fum
De sex, de individ, de soare și consens,
Îți naști o frică de comunicare, de ce semnezi doar când ți-e foame?
La final, finit în infinit tot împărțit, ce-ți mai rămâne din artă?
Ajungi până acolo din ea să tot împarți din fracție direct în mâinile oamenilor pătați.
Nu tinde arta spre aproape un nimic?