Suntem două fantome de ceară,
tu dincolo de râul sălbatic,
eu dincoace de munții cu crestele ninse.
Uneori, pornesc spre trecători
printre arbori și tufișuri înalte
spre cetatea lui Dracula ruinată de timp.
Cineva deschide o poartă prin stânci
tu mă aștepți către seară la punte.
De teamă te înfiori la zgomote și umbre
repeți un ritual cu descântec
pentru cei ce vin de pe drumuri.
Apoi, întunericul cheamă vântul,
închide poarta și se așează peste păduri,
îmi suflă zăpadă pe tâmple.
Ochii mi se umezesc în cearcănele lunii,
lumina vibrează stropită prin ramuri,
sunt singur pe cărarea de lângă râu
și pe mal nu se vede nicio punte.