și seara îl află cioplind
la închipuirile lui...

Cioplește umbre de palide fete,
mi-am zis, ori lucrează un sicriu...
și parcă-n uneltele sale joacă o rază ciudată,
venită din ochii ce nu-s, care au fost
și-n care-au jucat minunile lumii, atâtea
câte poate un om să zărească stând liniștit
sub smochinul în floare...

Parcă un chivot cioplește, mi-am zis,
un chivot cu basme iară nu cu legi,
basme în care mereu se arată
pleoapele prințesei în care stă închisă
liniștea unei fiare cerești...

În oțelul securii lucrând deslușesc un fluviu
negru în care cineva silnic munci-va
și silnic își va scrie omătul din cântec...

Și strălucirea securii se face oglindă,
pe rând arătându-i luntrașii din lume plecați,
din amara-i mireasmă, cum dintr-o stea
risipită-n seninul pietrei-menhir...


și nu are timp de întristare, Cioplitorul,
și nici timp să se bucure - lucrarea-l vrăjește
cu seninul din lemn, cu mahrama nevăzutelor
de Dincolo...