Mi-am purificat gândurile, am alungat ceața
în genunchi pe pietrele dimineții. M-am primenit
cu harul cuvântului printre oameni smeriți,
florile pomilor își zâmbeau singure
și păsările se întrec cu vântul în zbor
prin aerul cu miros proaspăt. Am trecut
pe drumul de pe lângă fântâna cu cruce
cautând însemnele noastre rămase acolo.
Nu le-am găsit,
doar viile aliniate respiră sfințenia zilei.
Pe banca șubrezită mi s-a arătat umbra ta
unde seară de seară te-am așteptat păzit de un câine
și de stelele pe care nu le-am numărat niciodată.
Aici te-am lăsat și poate ai mai venit o vreme
dar eu am plecat departe și nu m-am întors.
Acum deși ierburile sunt aceleași, au mirosul tău
nu ai mai venit pe cărarea dintre pruni.
Pe povârnișul dealului s-a ridicat soarele
am stat și mi-am purificat gândul, am alungat ceața
simțind că ești în genunchi lângă mine.
Prea devreme am plecat în lume să-mi aflu rostul
și nu știu să-ți spun dacă l-am găsit,
poate îmi vei spune tu citind acest poem neterminat,
cu o lacrimă pe cuvinte.