Trombonul
inhalează nori, sălbatic absoarbe stropi din stânca de granit
înnebunit, ecoul ia ostatic un brad cu tot trecutu-nzăpezit
pe ceafă mi s-așterne lin potopul, se zbate-o caracatiță de râs
doar mintea să ajungă vrea în topul acestui joc demonic interzis

Ia uite-o cum se teme de-nălțime, de parcă eu am dus-o colo sus
se bagă agitată în mulțime și-i strigă proastei inimi: „Am ajuns
exact unde ai spus mai ieri că nu e nimic, decât mirajul unui zbor!
De ce atâtea minți aici se suie? S-atingă nemurirea t(p)oate vor?”

***
În pieptul meu planează albatroșii, o lene se întinde rar clipind
se bucură de țărna lor strămoșii, ecoul vinde droguri pentru gând
dușmană-i vorba, strajă e tăcerea, ostatic mi-i trecutul speriat
înfipt în ace, bradu-și varsă fierea cu viitorul verde-nchiriat

Trombonul s-a-necat c-o ploaie rece iar tusea lui se sfarmă de granit –
paradoxal că boala minții trece chiar după primul zbor nereușit!
Doar inima scâncind se rupe-n zece să nu-și cunoască tragicul sfârșit…

Te rog, citește mai departe, stop! Acum e caracatița în top ­–
!pot-oooP