la început a fost televizorul cu plasmă
și sufletul meu negru care crescuse până la cer
pe pământ nimic/ atunci mi-am tăiat buricele degetelor
am plămădit o telecomandă i-am dat suflare cu un acumulator
de metafore alternative

am zis să fie canapea să las oboseala în brațele după-amiezei
apoi floricele o pereche de papuci și ferestre pe unde
să îmi iasă noaptea parțial la agățat de stele în blocul
de vizavi unde vecina avea lumea ei demult

am zis să fie bec să îmi mai spele negreala din suflet
aer condițonat să-mi împrăștie nervii de lângă tâmple
perdele centrală termică gândaci de bucătărie chiar și o pisică
dar mă simțeam singur atunci am deschis tv-ul
melanacolie depresie nebunie

și-am zis să fiu poet
să-mi caut dragostea la un ceai cu luna
sub un tei la o șuetă cu femei ușoare
vecina mea îmbătrânise cu speranță lângă un tip gras și soios

și-am scris
dragostea nu dă-n poet și-n inima-nnegrită