Cînd cad trăsnetele,
mă strîng, asemeni unui melc, într-un boț de piele.

Ochii bunicului mi se par înlăcrimați toată viața. Stă așezat
pe un scăunel. Pare mai aproape de pămînt. Toți bunicii au
scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pămînt.
Pe fața lui tristă curg raze dintr-un pahar cu vin. Cred că și-a
cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci cînd o închid.
Unul care ucide conștient și delirează pînă la starea în care
aș putea să mă omor și pe mine.

Gardul casei lor seamănă cu niște gratii negre. Bunicii mei
par să fie doi deținuți. Prin gratii pot să vadă cine
mai vine pe la ei. Numai moartea intră nevăzută, neștiută,
nerușinată.
Vreau să stau alături de ei,
dar mi-e frică să dau ochii cu dînsa și plec.
Închid ușa încet, dar scîrțîie și urlă ca un animal.

Mi-ar plăcea să murim după alte legi.
Dacă am sădi oameni precum sădim
cartofi, flori, grîu sau orice vă mai vine prin cap,
nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară
morții s-ar transforma în plante care cresc prunci.
Cu gura înfiptă în sîn, vor bea atunci lapte din reinventatele păsări
și vor crește altfel decît știm să o facem noi.