Umbra lumînării
se desface în milioane de omuleți.
Uneori scriu poeme proaste. Poate chiar bune.
Aprind un chibrit din buzunarul în care odată
mi-a încăput cerul, ridic foile ca pe-un
prunc la botez și le dau
foc.

Cîndva,
oamenii n-au știut să moară,
oamenii nu erau răi,
oamenii c h i a r erau Frumoși.
Ploaia cădea atunci să ude pămîntul
și nu intra niciodată în
mine.

Demult, cerul mi-a crăpat în sînge.
Cînd aprind lumina,
numele meu e un criminal.
Oamenii nu mai sunt buni și
nici măcar frumoși.
Oamenii mor și c h i a r le place s-o facă
ca și cum asta ar însemna viață.
Nimeni nu se mai rușinează să moară.

Azi scriu mai bine,
dar eu n-am scris niciodată oameni.
Mi-ar plăcea să-i inventez altfel decît sunt,
s-aprind un chibrit și să-i înfieze lumina,
dar nu e așa.
Hîrtia pe care scriu e o plantă carnivoră -
de fiecare dată își cască gura
să îi înghită.