pentru că apare în carapacea lui ESTE
acest labirint nu are cum
să fie negat

în orașul meu vulpea argintie trasează dungi
în orașul meu drumurile se arcuiesc
intersecțiile sunt lichide semafoarele niște meduze
în care se adună agenți de circulație
cu veste reflectorizante

orașul meu e trist. aici se moare în orice punct.
fiecare dală fiecare bordură povestește o moarte
orașul meu apasă. orice țigăncușă de la colț de stradă
devine rochia de seară a singurătății.

camera rece/ camera cu liniște rece e undeva în
sud-vestul orașului. dacă se curbează alunecă
printre pomi chiar în apa argeșului,

dar camera mea e navă spațială ori submarin
și dacă privești fix aici toate obiectele devin
hărți/ fotografiile ferestre/ fiecare tastă o
destinație un loc un timp

pe fotoliul negru sunt eu, lorelai
iar eu nu mai știu ce sunt
acum vine momentul când îți spun că vulpea
argintie a început să deseneze în tine, cumva.
am jumate din harta sânului tău stâng.
de aceea îți zic, lorelai
în mine crește trupul tău ca o casă
tot așa cum camera în care scrii îmi seamănă
iar când mângâi pereții mi-e cald și aproape

dar acesta este un poem trist doar până ce
intrii în cameră
și