O frunză s-a desprins de pe un ram,
Cu grație a plutit ușor
S-a așezat ca pe-n covor
Pe iarbă , sub copac.

O adiere-a ridicat
Spre cer , micuța frunză
Și tot mai mult a înălțat
Această gingașă faptură.

Ce spre copac de sus privea
Mă vezi ? Ea tare îi striga
Crezând că singur-a urcat
Se grozavea și se mândrea.

Ce tare sunt,
Cum de-am ajuns
Atât de sus?
Se-ntreaba ea.

Uitând că vântul jos o va lăsa
Cât de curând…
Și o va ridica din nou
De câte ori va adia.

Până-ntr-o zi când,
Ofilită și-obosită
Se va topi încet, încet
În iarba de curând cosită

Și odihnită, va renaște iar
In zi de primavară
Pe-un alt copac
Pe un alt ram…