câmpul cu flori se îneca în brațe
când le deschidea
îl pierdeam în pașii drumurilor până dincolo

vorbea despre un fotograf care aduna copaci de pe străzi
apoi îi anina de pereți în odaia lui
le dădea nume fiecăruia ca să-i strige
cândva

cerul s-a prelins printr-o crăpătură între noi
tot ce ne chinuie am ales singuri
nu se măsoară în vectori
și nu are nici timp

vorbea mult îl vedeam tânăr liber și puternic
și eu undeva am crescut
mai stângaci
întâmplător într-o fotografie lipită de pod

marea pleacă înapoi în nisipurile ei
uneori inima rupe coaste din piept
îl ascultam de jos
era omul
de la pupitru