fiecare om are o cruce de dus
eu am două
am obosit să le tot car fără rost pe drumuri străine
crucea din marmură roșie în care soarele își piaptănă razele
arde
e cea mai grea
chiar dacă în ea sufletul zburdă jucând leapșa cu gândurile
el tot visează la ziua în care va fi liber
pentru că asta-și dorește

de ce orice zâmbet costă atât de mult
lacrimi la cursul zilei
de ce nimeni nu poate opri inflația de nezâmbet

voi ochi, două cioburi mate închideți ferestrele
și trageți pe dreapta luați-vă concediul fără plată
să nu rămâneți datori luminii

e atât de bine să fii exonerat de obligația de a trăi
să cochetezi cu liniștea și întunericul
să simți blândețea pământului
să uiți greutatea crucilor
cea de marmură roșie în care soarele se pierde uneori ca un orb în plin bulevard
și cea de gheață în care stau închise celelalte vieți care depind de tine

ați simțit vreodată greutatea lacrimilor reci sfârâind pe marmura de foc
nu
pentru că nu vă pasă
vă lăsați crucea purtată de altcineva
ca un blestem răstignit